#68 - Navigând între China, Taiwan, Republica Populară Chineză, Republica China (II)
Așadar, după autoexilul liderilor chinezi republicani în Taiwan, implicarea Chinei comuniste în războiul din Coreea a reprezentat un argument suficient de puternic pentru SUA pentru a începe sprijinirea Taiwan-ului, realizată atât din punct de vedere politic, cât și economic și militar.
Cu toate acestea, creșterea importanței pe care China lui Mao a acordat-o politicii externe, inclusiv prin rolul Chinei în diverse conflicte regionale, inclusiv în războiul din Vietnam, a condus la o recunoaștere pe scară largă a Republicii Populare Chineze drept China, în detrimentul Taiwan-ului. Din acest considerent, precum și în contextul alinierii unor interese comune în jurul limitării influenței URSS-ului (da, deși erau state comuniste, China și URSS s-au aflat în relații de adversitate, inclusiv prin modul filosofic de interpretare a comunismului), SUA avea să recunoască, de asemenea, RPC și să-și retragă recunoașterea diplomatică pentru Taiwan.
Apropierea sino-americană a fost însă de scurtă durată, iar după demisia președintelui Nixon (1974), legăturile dintre SUA și China au scăzut în intensitate. Astfel, Taiwan-ul a putut să își recapete o parte din influența pierdută.
Odată cu trecerea timpului, Taiwan-ul a reușit să își dezvolte producția de semiconductori și de microcipuri, industrii vitale noilor tehnologii. Astfel, Taiwan-ul produce în prezent peste 60% din totalul global al microcipurilor și peste 90% din rândul celor ce implică o tehnologie avansată (https://www.economist.com/special- report/2023/03/06/taiwans-dominance-of-the-chip-industry-makes-it-more-important), devenind un punct esențial pentru bunul mers al economiei globale. În plus, prin poziționarea sa strategică, în jurul Taiwan-ului se desfășoară o parte importantă a comerțului maritim internațional. Astfel, în eventualitatea unui conflict, economia globală ar avea de suferit.
Dar de ce ne-am teme de un conflict? Pentru că deși ambele părți consideră că există o singură China, autoritățile de la Beijing consideră reunificarea doar o chestiune de timp, neexcluzând recurgerea la mijloace militare pentru atingerea acestui obiectiv - https://edition.cnn.com/2023/12/27/china/china-xi-jinping-taiwan-reunification-intl-hnk/index.html
Cu toate acestea, Taiwan-ul nu adoptă poziția radical opusă, fiind conștientă de faptul că încercarea declarării independenței poate conduce la un conflict de anvergură. Din aceste considerente, majoritatea actorilor internaționali preferă menținerea situației actuale, fără luarea unei decizii unilaterale de către niciuna dintre părți. Este ceea ce se numește ambiguitate strategică, în privința politicii adoptate de SUA (și de alți parteneri internaționali) față de Taiwan - https://www.lowyinstitute.org/the-interpreter/emergence-collective-strategic-ambiguity-taiwan
În speranța că cele două ediții dedicate subiectului te-au sprijinit în înțelegerea mai bună a situației, după paywall poți afla informații suplimentare despre evoluția politico-socială a Taiwan-ului după 1949 și despre cum s-a conturat politica prin care poți avea relații economice puternice cu o entitate fără a avea și relații diplomatice.
Având în vedere apropierea Paștelui, îți doresc să ai parte de sărbători cu bine alături de cei dragi. Noi ne revedem cu acest newsletter săptămâna viitoare, însă probabil mai spre sfârșit.
Dacă ți-a plăcut acest newsletter sau dacă apreciezi activitatea noastră săptămânală, ne poți susține prin:
Trecerea la un abonament plătit, care îți va oferi acces nestingherit la textele complete în limba engleză incluse în fiecare newsletter după paywall;
Susținere gratuită, prin completarea formularului 230 aici, până la data de 25 mai 2024, prin care redirecționezi 3,5% din impozitul pe venit din anul 2023 către Asociația Espresso Filosofic - deși este o sumă mică, pe noi ne ajută foarte mult;
O donație, prin completarea formularului de aici;
Un share, un like sau simpla deschidere a newsletter-ului săptămânal.
THE NATIONALIST GOVERNMENT ON TAIWAN
Comparisons are inevitably made between the mainland and the Republic of China on Taiwan. The island of Taiwan, with fewer than 16,500,000 people in the later 1970s, would be more properly compared to a single Chinese province than the entire mainland, with more than 850,000,000 people, but this comparison is seldom made. Neither is due allowance made for the different levels of industrialization in 1949. Taiwan from 1895 to 1945 formed part of the Japanese Empire. Consequently, Japanese investment in the island had given it a substantial head start toward industrialization and agricultural modernization. The mainland during the same period had undergone economic chaos and war. Comparisons aside, economic development on Taiwan from 1949 to 1971 was impressive. It contributed significantly to the Nationalist government's role in international politics and helped shape specific policies emanating from Peking and Taipei, the seat of Chiang Kai-shek's government. Chiang's government in 1953 began a series of four-year economic plans that resulted in an average annual growth rate of per capita national income of more than 4 percent. When the Nationalist refugees (almost 2,000,000 soldiers and their dependents) arrived in Taiwan in the late 1940s, final defeat seemed only a matter of time. Little outside assistance was forthcoming; and the United States, among others, appeared determined to allow the civil war to run its course toward the eventual destruction of the Kuomintang and the incorporation of Taiwan into the People's Republic. The People's Liberation Army, however, placed priority on mopping up holdout Nationalist units on the mainland and on subduing Tibet. And because Peking lacked substantial capability to land its forces on Taiwan or on such remaining Nationalist-held islands as Quemoy and Matsu close by the mainland, there was no immediate prospect of Chiang's final defeat. His survival until the Korean War provided a decisive respite. When North Korea invaded the south in June 1950, Pres. Harry S. Truman, assuming Peking's complicity from the outset, interposed the U.S. 7th Fleet between Taiwan and the mainland; during the conflict the United States increased its economic and military aid to Taipei. In the first of several major crises over Quemoy and Matsu, following the Korean War, the United States incorporated the Republic of China into its Pacific defense system. A mutual defense treaty signed on December 2, 1954, pledged the United States to the defense of Taiwan and the neighbouring Pescadores Islands for the indefinite future.
After the Bandung Conference (April 1955) therea was substantial hope that Peking might limit its tactics to the "peaceful liberation" of Taiwan. During the initial stages of the post-Bandung talks (begun August 1955) between the United States and China, it seemed that this hope might be formalized in a treaty mutually renouncing the use or threats of force in the Taiwan area. These talks broke down, however, and by 1958 Peking had adopted a more militant approach concerning Taiwan. In August 1958 Peking resumed an artillery bombardment of Quemoy and issued an ultimatum demanding the surrender of the island's Nationalist garrison, an ultimatum broken by the interposition of American naval power and the behind-the-scenes withdrawal of Soviet support. After prolonged shelling, both sides agreed by loudspeaker to continue firing only according to specifically arranged schedules; by 1964 only shells containing propaganda leaflets were used in the artillery exchanges. The extent of American support for Taiwan proved an important factor in the consolidation and rejuvenation of the Nationalist Party and its governmental organs. This rejuvenation could be measured in many ways. One was the dramatic increase in industrial and commercial construction on Taiwan; another was the improvement of communications and educational facilities. Another could be seen by comparing the 99 members elected to the 10th Central Committee of the Kuomintang to the 74 elected to the ninth committee in 1963—generally, the newer group was younger, better educated, more widely travelled, and much less likely to have been selected because of political connections alone. Various attempts were made to solve the problem of Taiwanese and mainlander antagonisms. About 90 percent of Taiwan's population belonged to South Chinese ethnic groups (especially Hokkien and Hakka) that had emigrated long before Chiang's arrival and thus considered his forces as intruders or "out-province" strangers.
Keep reading with a 7-day free trial
Subscribe to Espresso’s Substack to keep reading this post and get 7 days of free access to the full post archives.